Denumirea originală: Nunta de piatră
Denumire: Nunta de piatră
Trailer:
Trailer (apasă aici)

An: 1972
Țara: România
Gen: Drama
Regizor: Mircea Veroiu, Dan Piţa
Autorul scenariului: Ion Agârbiceanu (stories), Dan Pita (segment),Mircea Veroiu (segment "Fefeleaga"
Actori: Leopoldina Bălănuţă, Nina Domiga, Elisabeta Jar, Ferenc Bencze, Mihai Alexandru, Teodor Cojocaru, Mircea Diaconu, Ursula Nussbacher, Eliza Petrachescu, etc.
Durata: 01:19:56
Limba: InRomana
Traducere: Original (fără traducere)

Despre film:

Cel mai valoros film al cuplului Mircea Veroiu/Dan Piţa, Nunta de piatră, 1972, este format din două mediu-metraje, cu premiera în ziua de 15 ianuarie, la Bucureşti.

Mediu-metrajul Fefeleaga (Mircea Veroiu), după povestirea cu acelaşi nume de Ion Agârbiceanu, fiind distins (împreună cu La o nuntă, semnat de Dan Piţa) cu Diploma de onoare la Festivalul internaţional al filmului, Cannes, 1972, secţiunea „Film et Jeunesse”, şi cu premiu Oscar-ex aequo la Festivalul filmului pentru artă cinematografică, Ciudad de Panama, 1974 (Cea mai bună imagine, Iosif Demian şi Cel mai bun rol secundar feminin, Leopoldina Bălănuţă), surprinde prin sobrietate, prin esenţializare. Deşi conţine elemente de suprarealism, Mircea Veroiu ne propune aici un realism simbolic, poetic, de dimensiuni mitice şi estii biblice. Un film sobru, expresiv, demonstrând capacitatea de esenţializare şi deschidere spre universalitate cu respectarea culorii locale. Femeia, zilnic urcând şi coborând muntele abrupt şi stâncos, făcând parcă împreună cu mârţoaga o unică fiinţă a suferinţei, străbate un traiect existenţial tragic, un drum al Calvarului, al Golgotei. Ea pare o tragediană antică, în tăcere urmându-şi implacabilul destin, o rugătoare, un Sisif feminin condamnat unui supliciu zilnic, unei cazne continue, o Ioana d’Arc. Sensul filosofic şi religios al acestui film este că, prin asumarea vinei, prin mărturisire, omul ispăşeşte şi se răscumpără, jertfa fiind aici propria-i fiică. Cu o culoare locală exemplară – universul nostru ţărănesc, tradiţional –, filmul se deschide cu generozitate universalităţii prin exprimare şi prin valoarea lui estetică. Nu este de mirare că ambele mediu-metraje au fost achiziţionate de Muzeul de Artă Modernă din New York. Prin puritatea limbajului cinematografic, acest film ne aminteşte de Luchino Visconti, de Louis Malle. După acest debut strălucit, cel mai valoros film al său, în filmografia lui Mircea Veroiu se produce, progresiv, o ruptură între „fondul filmului” şi „forma filmului”. Grija exagerată pentru formă sărăceşte substanţa filmelor sale.

Mediu-metrajul La o nuntă (Dan Piţa), după povestirea omonimă a lui Ion Agârbiceanu, este debutul său în filmul de ficţiune, un debut strălucit, premiul Oscar ex-aequo la Festivalul Internaţional al Filmului de la Panama, achiziţionat de Muzeul de Artă Modernă din New York. Ca stil, constituie împreună cu mediu-metrajul lui Mircea Veroiu, Fefeleaga, o unitate uşor contrastantă. Dacă universul uman este identic, acela al unei ruralităţi tradiţionale – la Dan Piţa adusă mai spre vremurile noastre –, aici tragicul se exprimă prin umor şi ironie. Pretextul filmului este o nuntă, taina nunţii fiind tratată în ton grotesc, prin incompatibilitatea mirilor, o incompatibilitate rezultând din nepotrivirea celor destinaţi prin pragmatismul şi dictatul părinţilor, iată conflictul dintre generaţii. Filmul ne propune o incursiune în aspectele stranii, misterioase, inefabile, ale vieţi, ale lumii, o constantă a filmelor lui Dan Piţa. Deznodământul, cu aspect deopotrivă fericit şi nefericit, este pregătit minuţios, gradat, printr-un limbaj al înţelegerii din priviri, din gesturi. Deşi ceremonialul religios al cununiei nu apare, ci numai aspectul lui lumesc, petrecerea se prelungeşte în laic, în profan, se destramă până la anulare. Evocând taina căsătoriei, un joc subtil între aspectul ei etern, ideal, şi una dintre formele sale concrete, istorice de manifestare, se erează că această taină rămâne o sublimă aspiraţie, o superbă posibilitate în plan anistoric, dar care în plan istoric se ratează, eşuează prin desacralizare. De unde şi umorul, accentele ironice ale filmului – dar cu o pronunţată rezonanţă tragică. O altă constantă a poeticii lui Dan Piţa este, prin urmare, destrămarea falselor mituri, a falsei magii, cu ajutorul umorului, al ironiei. Şi Dan Piţa practică un stil îngrijit, şi el foloseşte o simbolistică foarte variată şi bogată, dar şi la el deseori căutată, încărcată, de unde aceeaşi senzaţie de elaborat, de făcut, de lipsă de profunzime.

http://www.imdb.com/title/tt0069033/